Aici poate fi textul referitor la autor
Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 

Portrete neconventionale

 
 

Henric al VIII-lea

Henric al VIII-lea

Era doar la vârsta de 18 ani când a ajuns la tron. Unii spun că ar fi fost chipeş pe atunci. Ce nu spun oamenii ca să le facă pe plac suveranilor!
Greu de crezut, dar nu imposibil. Oricum, a ajuns aşa cum îl cunoaştem: un individ solid, gălăgios, cu ochi mici, faţă de cal şi bărbie dublă, cum ştim din chipul pe care l-a zugrăvit Hans Holbein. Ce să-i faci, se mai schimbă omul!
Henric era dornic să se facă popular şi ţinea la spectacol şi parade. Şi englezilor le plăcea. S-a stârnit deci mare bucurie când s-a căsătorit cu prinţesa Caterina şi când ambii au fost încoronaţi. Regele a luptat în turniruri din care a ieşit mereu victorios: curtenii aveau grijă de asta.
Henric avea o mare calitate: ştia să-şi aleagă sfetnicii. Cel mai puternic dintre ei a fost Thomas Wolsey, fiul unui respectabil măcelar din Ipswich, pe care Papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Era un om vesel ce ştia de glumă, cântec, joc şi băutură, şi acestea erau căile spre inima regelui Henric, mai mare sau mai mică, atât cât era.
Wolsey ştia o mulţime despre învăţăturile bisericii din acel timp, mare parte constând în aflarea unor scuze şi pretexte meştesugite pentru aproape orice greşeală şi în a face din negru alb sau alte nuanţe, după plac. O atare învăţătură îi era pe plac monarhului.
Avea o avere imensă, aproape egală cu cea a regelui. Avea, de asemenea, o mare autoritate civilă şi ecleziastică. Nu avea însă deloc scrupule. Ca să înfiinţeze la Oxford Colegiul Cardinal şi să atragă admiraţia asupra generozităţii sale, Wolsey n-a şovăit să despoaie mănăstirile.
Henric s-a folosit cât s-a folosit de el, apoi s-a plictisit şi l-a îndepărtat. Nu înainte de a-l acuza de înaltă trădare. Asta i-a grăbit moartea cardinalului. Ultimele lui cuvinte au fost: “De mi-aş fi dat atâta osteneală spre a-L servi pe Dumnezeu cât mi-am dat spre a-l sluji pe rege, acesta nu m-ar fi trădat la bătrâneţe.”
Trăia pe vremea aceea în Germania un cărturar prea învăţat pe nume Martin Luther, ce ştia totul despre oameni, căci fusese preot, ba chiar şi călugăr la viaţa lui. Luther, aflând spre marea lui surpriză într-o bună zi că există cu adevărat o carte intitulată Noul Testament, pe care preoţii nu te lăsau să o citeşti şi în care erau scrise adevăruri pe care ei le suprimau, s-a ridicat extrem de viguros împotriva clanului ecleziastic din vârf şi până la bază, adică de la papă în jos. Regele Henric, apărător al papei, indignat de astfel de idei, a scris (cu ajutorul unui prieten) o carte despre asta.
Consecinţele au fost imediate. Papa a fost atât de mulţumit încât l-a numit apărător al celor credincioşi. Luther a fost atât de nemulţumit încât l-a numit pe rege nătărău.
Nimic nu durează veşnic, nici măcar relaţia cordială dintre rege şi papă. Henric, care se plictisise de prima lui soţie, Caterina, dorea să scape de ea. Papa, după ce-şi dăduse aprobarea la această căsătorie, nu voia însă cu nici un chip să aprobe şi divorţul. Nerăbdător, Henric a trecut peste formalităţi şi s-a căsătorit cu Anne Boleyn. Supărat, papa l-a excomunicat. Prietenia se sfârşise.
Oricât de necrezut ar părea, căsătoria lui Henric cu Anne Boleyn s-a celebrat în taină, în jurul datei de 25 ianuarie 1533, mai înainte ca să fi fost pronunţată desfacerea căsătoriei precedente. Legal, regele a fost bigam timp de câteva săptămâni.
Anne Boleyn era mai tânără şi mai drăguţă decât Caterina. Era ambiţioasă şi găsea mereu soluţii pentru a-şi atinge scopurile. Era foarte spirituală şi iute la răspuns. Ceea ce este în regulă un timp, dar rareori dă rezultate pe termen lung.
Anne era departe de a fi o tânără naivă. Avusese o legatură (platonică sau nu, cine ştie?) cu poetul Thomas Wyatt.
Avea o părere foarte bună despre Henric. Asta pentru că nu-şi dăduse seama că regele, care se purtase atât de crud şi fără urmă de credinţă faţă de prima soţie, putea să fie la fel de infidel, ba chiar şi mai crud în cazul celei de a doua.
O întâmplare ar fi trebuit să-i dea de gândit. În vremea când era îndrăgostit de ea, Henric se comportase cu laşitate şi egoism, fugind speriat de casa şi tovărăşia ei, când o boală periculoasă s-a abătut pe acolo. Unii membri ai familiei sale au pierit. Ea a scăpat atunci. Nu pentru mult timp însă. În 1533 a dat naştere reginei Elisabeta şi apoi a fost decapitată cu paloşul de un călau foarte elegant. Din ordinul soţului ei.
Nu ştim dacă regelui i-a părut rău de această crimă. Cert este însă că imediat s-a căsătorit cu Jane Seymour.
Ca soţ, Henric lăsa oarecum de dorit. A fost foarte criticat pentru că şi-a decapitat două din cele şase soţii. Orice om care procedează astfel trebuie să se aştepte la puţină vorbărie. În favoarea lui trebuie spus însă că pe unele le-a lăsat în viaţă, pentru că acelea erau vremuri ale galanteriei, când cavalerismul era în floare!
Henric, cu toată reputaţia lui, cultivată cu grijă chiar de el însuşi – de mare amator de femei, nu era prolific: în afară de Henric Fitzroy, nu i se cunoaşte nici un bastard. Şi problemele sale nu se opreau aici. Se ştie că regele nu a fost în stare să consume căsătoria sa cu cea de-a patra soţie, Anne de Cleves.
Oricum, o altă soţie, a cincea cred, a fost decapitată pentru acte de “înaltă trădare” comise cu doi domni. Când a auzit de trădare, Henric a izbucnit în lacrimi. Pur şi simplu nu avea noroc în dragoste.
A şasea – şi ultima – soţie a regelui a reuşit o performanţă surprinzătoare: i-a supravieţuit. N-a fost nici ea scutită de emoţii: între ei au apărut discordii pe teme religioase, încât într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote!
Catherine Parr era o femeie cu experienţă. Mai ales în îngroparea soţilor.A fost iniţial căsătorită cu un anume Sir Edward Borough, după moartea căruia s-a recăsătorit cu un alt bărbat. Şi acesta a murit curând, în 1543, lăsând-o văduvă pentru a doua oară. Ceea ce ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Henric. Normal, ce putea să aştepte de la cel de-al treilea soţ? Evident, s-o lase...văduvă. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Una dintre cele mai atroce trăsături ale domniei lui Henric a fost aceea că regele oscila mereu între religia catolică şi cea reformată şi prin urmare cu cât se certa mai tare cu papa, cu atât îi ardea de vii pe mai mulţi dintre supuşii săi pentru vina de a nu-i fi împărtăşit părerile religioase. Au căzut victime şi doi bărbaţi importanţi: John Fischer, episcop de Rochester, şi Thomas Morus, un înţelept în felul său.
Primul, om amabil şi în vârstă, s-a făcut vinovat de o faptă gravă: nu l-a recunoscut pe rege drept conducător suprem al bisericii. Consecinţa? A intrat în bucluc şi a fost aruncat în închisoare. Poate că ar fi putut scăpa cu viaţă dacă papa nu s-ar fi gândit, parcă pentru a face în ciuda regelui, să-l ungă cardinal. Atunci suveranul a făcut o glumă crudă zicând că s-ar putea ca papa să-i trimită lui Fischer o tichie roşie – căci aşa se face un cardinal – dar că acesta nu va avea pe s-o poarte. Aşa că l-a trimis la moarte. Tot acolo l-a expediat şi pe Thomas More, unul din marii oameni de cultură ai vremii.
Amundoi fuseseră prietenii săi. Dar a fi prieten cu un atare individ, era aproape la fel de primejdios ca şi a-i fi soţie!
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one