Aici poate fi textul referitor la autor
Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 

Portrete neconventionale

 
 

Richard Inima de Leu

În anul 1189, Richard a urmat la tron regelui Henric al II-ea, a cărui inimă părintească făcuse atât de mult ca să o frângă. În anii ce urmară, Richard a fost flatat de afirmaţia că-n piept i-ar fi bătut o inimă de leu. Cred că mai bine ar fi avut o inimă umană.
Richard fusese un răzvrătit încă din copilărie, dar din clipa în care deveni un rege împotriva căruia se puteau ridica alţii, află că răzvrătirea e o mare ticăloşie. În urma acestei descoperiri, îi pedepsi aspru pe cei ce-l ajutaseră împotriva tatălui său.
Îl puse de asemena în lanţuri pe vistiernicul defunctului său tată şi-l zăvorî într-o temniţă din care a fost eliberat doar după ce a renunţat, de bună voie, nu numai la întregul tezaur al coroanei, ci şi la toţi banii pe care îi deţinea personal. Probabil ajunsese la concluzia că banii nu aduc fericirea. Oricum, cu sau fără inimă de leu, Richard şi-a luat partea leului din această afacere.
Poet şi trubadur, războinic şi aventurier, Richard dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. Vitejie, fidelitate, onoare, curtoazie – iată doar câteva dintre elementele ce defineau un cavaler. În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. O pildă desăvârşită a unei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă însuşi Richard.
Regele Richard era un bărbat puternic şi fără stare, căruia-i trecea prin cap o singură şi foarte supărătoare idee, de a sparge capetele altora, era tare nerăbdător să pornească în cruciada spre Pământul Sfânt cu mare oaste.
Banii necesari au fost strânşi repede, regele folosind două metode care nu pot da greş: zgârcenia şi asuprirea celorlalţi.
La plecare şi-a luat rămas bun de la fratele său Ioan. Acesta nutrea sentimente prieteneşti faţă de expediţie, zicându-şi fără îndoială în gând: “Cu cât mai multă luptă, cu atât mai multe şanse ca fratele meu să fie ucis, iar când va fi mort eu am să devin rege!”
Sfânta cruciadă a fost întreprinsă de regele Angliei împreună cu vechiul său prieten, Filip al Franţei. Au apărut însă repede divergenţe care s-au manifestat atât între cei conducători, cât şi între cele două armate. E adevărat că nu au colaborat foarte bine în acţiunile militare întreprinse, dar ceea ce au făcut împreună au făcut bine. Nu încape îndoială că în privinţa jocurilor de noroc, a băuturii şi certurilor, a tulburării şi ruinei pe care le aduceau în locuri liniştite, merite au ambele armate, fără deosebire.
Totuşi, trebuie să recunoaştem că regele Richard s-a remarcat şi aici în mod deosebit. Pe lângă faptele de vitejie de pe câmpul de luptă, el s-a evidenţiat prin originala măsură de rezolvare a divergenţelor cu sarazinii. Nereuşind să ajungă la o întelegere cu Saladin, Richard a poruncit ca prizonierii sarazini să fie scoşi afară în faţa taberei şi ucişi acolo în văzul tuturor concetăţenilor lor.
Spiritul cavaleresc nu dispăruse însă. Nimeni nu admira renumele de viteaz al regelui Richard mai mult decât însuşi Saladin, un duşman generos şi galant. Când Richard a zăcut bolnav cu febră, Saladin i-a trimis fructe proaspete din Damasc. Mesaje curtenitoare şi complimente se schimbau frecvent între ei, apoi Richard încăleca pe calul său şi omora cât de mulţi sarazini, iar Saladin încăleca pe al său şi ucidea cât mai mulţi creştini cu putinţă.
La întoarcerea din cruciadă Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier de ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea. Anglia a aflat că regele ei este captiv, că suporta voios captivitatea, îmbătându-şi paznicii şi că preţul de răscumpărare ar fi 100000 de livre. Evident, poporul englez a fost dornic să colecteze această sumă pentru răscumpare.
Numai prinţul Ioan nu se bucura prea mult de eliberarea fratelui său. În absenţa lui, încercase să pună mâna pe putere, dar eşuase. “Il iert”, a spus regele, “şi sper să pot uita răul pe care mi l-a făcut, la fel de uşor pe cât ştiu că va uita de îngăduinţa mea.”
Noi necazuri au apărut din nemulţumirile sărăcimii, ce se plângea de biruri tot mai grele. S-a găsit imediat rezolvarea acestei probleme neplăcute. Conducătorul nemulţumiţilor a fost prins şi spânzurat. Moartea era de mult un remediu favorit de reducere la tăcere a apărătorilor poporului.
Aventurile lui Richard s-au oprit după 10 ani de domnie. Asediind un castel în Franţa, a fost rănit mortal de o săgeată. Castelul a fost cucerit şi fiecare dintre apărătorii lui spânzurat, aşa cum jurase regele înaintea asediului. Numai cel care îl rănise a fost capturat viu. Aflat în ultimele clipe ale vieţii, Richard a fost generos, l-a iertat şi a ordonat să fie eliberat. Dar acest ultim ordin nu a fost respectat, ucigaşul regelui fiind jupuit de viu şi apoi spânzurat.
Richard a fost trubadur şi poet. Dacă n-ar mai fi fost şi rege s-ar fi putut să fie un om mai bun şi poate că ar fi plecat de pe lume având de dat socoteală pentru mai puţină vărsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one