Aici poate fi textul referitor la autor
Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 

Portrete neconventionale

 
 

William Cuceritorul

Duce de Normandia, era fiul nelegitim al ducelui Robert şi al fiicei unui tăbăcar. Fusese recunoscut de tatăl său şi-i urmase la tron.
Era un micuţ foarte viteaz care se certa şi se bătea mereu şi-i dobora la pământ pe ceilalţi copii. Uneori mai împrăştia nişte otravă prin jur, pe-acolo pe unde era mai mare nevoie de ea.
Baronii i-au făcut la început viaţă grea suveranului, care era în acelaşi timp minor şi bastard. William a trecut atunci printr-o perioadă grea de ucenicie; din această încercare a ieşit nu numai stăpân pe ducatul său, dar l-a şi mărit. Normandia a devenit, sub conducerea lui, paşnică şi înfloritoare. Cel puţin aşa spunea el.
William era un bărbat cu o voinţă tenace care, în caz de neizbândă, ştia să-şi ascundă dezamăgirea şi să aştepte. Dar nu prea mult.
Când s-a hotărât să o ia de soţie pe Matilda, fiica lui Balduin, conte de Flandra, şi când papa interzise căsătoria din cauza unei oarecare înrudiri care o făcea ilegală din punct de vedere religios, William răbdă cât răbdă, apoi îşi impuse voinţa de a se căsători. E adevărat că, pentu a obţine iertarea papei, a fost nevoit să construiască două biserici în Caen, dar a meritat efortul.
Când s-a hotărât să cucerească Anglia, William s-a bazat pe sprijinul papei şi pe drepturile sale la coroana statului insular.
Papa l-a ajutat mult. I-a dat dreptate în privinţa succesiunii la tronul Angliei şi, în semn de binecuvântare, i-a trimis un steag de război sfinţit şi un inel cu un fir de păr despre care garanta că ar fi crescut pe capul sfântului Petru. Cu aceste ajutoare, William nu avea cum să nu învingă!
Care erau drepturile lui William la coroana Angliei? Adversarii săi spuneau deschis şi sincer: nici unul. Ducele Normandiei nu avusese rude comune cu regele Angliei şi, apoi, era bastard.
William avea însă două argumente solide.
Primul era că Eduard Confesorul, regele Angliei, ce îmbătrânise şi nu avea copii, făcuse un testament numindu-l pe ducele de Normandia moştenitor. Aici era însă o mică problemă: Eduard promisese coroana tuturor celor care ar fi putut s-o pretindă şi nu avea dreptul s-o promită!
Al doilea era legat de o obligaţie asumată de singurul lui concurent periculos, Harold, cumnatul lui Eduard. Acesta, navigator priceput, căzuse prizonier după ce vasul lui a fost împins de furtună pe ţărmul francez, aproape de Ponthieu. Conducătorul acestui ţinut, un om ospitalier şi cu spirit creştinesc, l-a întâmpinat cu bucurie. Îi plăcea compania lui Harold şi nu dorea să-i mai dea drumul. Poate doar în schimbul unei sume mari de bani.
Ducele William, aflând această întâmplare, tare s-a mâniat. Imediat, Harold a fost eliberat şi rugat să vină, însoţit de o escortă, la Rouen, unde William se afla atunci şi unde îl primi ca pe un oaspete distins. Mai mult, foarte generos, i-a oferit-o în căsătorie pe fiica sa, Adele. Pentru că Harold părea nedumerit, ducele l-a făcut să înţeleagă că este liber, dar cu o singură condiţie, aceea de a presta omagiu lui William şi a deveni, în sens feudal, “omul său”. Neavând prea multe opţiuni şi nedorind să abuzeze de ospitalitatea ducelui, Harold a trebuit să depună un jurământ despre care nu se ştie nimic precis. Jurase s-o ia de soţie pe fiica lui William sau să susţină drepturile acestuia la tronul Angliei? În orice caz a făgăduit sub jurământ ceva ce a fost invocat apoi împotriva lui. Aşa se întâmplă uneori.
O bună pildă despre superstiţile oamenilor din acele timpuri o constituie faptul că normanzii ascunseseră sub masa juramântului o raclă plină cu oseminte ale unor oameni morţi – oseminte de sfinţi, după cum pretindeau călugării. Se presupunea că aceasta va face jurământul lui Harold mai impresionant şi obligatoriu. De parcă numele lui Dumnezeu putea deveni mai solemn graţie unui os de la încheietura degetelor, a unei măsele sau a unei unghii!
Harold a fost atât de impresionat de jurământul depus încât a doua zi după ce s-a văzut liber a şi uitat de el. După moartea lui Eduard Confesorul, Harold a fost ales rege al Angliei. De William nici nu fusese vorba.
Ducele Normandiei a reacţionat însă imediat. L-a acuzat de trădare pe Harold, a construit repede o flotă – în numai 8 luni – şi a atacat Anglia.
Bătălia de la Hastings din 1066 a adus câte ceva important pentru fiecare dintre cei doi suverani care se confruntau: stăpânirea Angliei pentru William şi sfârşitul vieţii pentru Harold.
William era însă tot nemulţumit. Simţea că trebuie să mai facă ceva. Şi, cum era un om de acţiune, a făcut…ravagii în mai multe comitate, a ars şi jefuit multe oraşe, a pustiit zeci şi sute de sate încântătoare, a distrus nenumărate vieţi.
După toate acestea a obţinut în sfârşit ce merita: să fie regele Angliei. În ziua de Crăciun a anului 1066, William a fost încoronat la Westminster sub numele de William Întâiul, mai bine cunoscut sub numele de William Cuceritorul.
Un mare număr de nobili englezi fuseseră ucişi în bătălia de la Hastings. Regele William le-a confiscat moşiile precum şi pe cele ale tuturor nobililor care luptaseră împotriva lui acolo şi le dădu propriilor săi cavaleri şi nobili normanzi. Multe familii mari din prezent şi-au dobândit astfel pământurile engleze şi sunt foarte mândre de asta!
William nu era deloc lacom. A păstrat pentru sine doar 1422 de domenii şi a trebuit să-şi completeze veniturile impunând unele impozite, taxe şi amenzi. Numărul lor nu se ştie exact.
Perioada de început a domniei n-a fost deloc uşoară. Tot timpul izbucneau revolte, nemulţumiţii apăreau de pretutindeni, astfel încât regele n-avea o clipă de linişte. Aşa că s-a pornit pe o asemenea răzbunare împotriva localnicilor încât tot focul şi sabia, fumul şi cenuşa, moartea şi ruina dinainte fură nimic pe lângă ea. Procedând astfel, fu cât pe-aci să transforme ţara într-un cavou. S-a oprit la timp.
Pe lângă aceste activităţi de rutină care-i umpleau o mare parte a timpului, William se relaxa mergând la vânătoare. Nu, nu de oameni, ci de cerbi şi porci mistreţi. Pentru a-şi asigura distracţia sa favorită, a pus să se planteze aproape de capitala sa, Winchester, Pădurea Nouă. E adevărat că, pentru realizarea acestui proiect, au fost necesare câteva sacrificii. Nu din partea sa, ci din partea populaţiei locale. 60 de sate, câmpii fertile şi biserici au fost distruse, ruinând mii de locuitori.
Pădurile au fost apărate de legi pe care unii le considerau prea aspre. Pe vremea lui William, cui ucidea o căprioară sau un cerb i se crăpau ochii. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat: uciderea unui cerb în pădurea regală atrăgea pedeapsa cu spânzurătoarea.
Pădurea era locul favorit a lui William. Acolo regele îşi uita orice grijă, până şi aceea de a se comporta drept cu supuşii săi.
William avea o singură slăbiciune: soţia sa. Se îndrăgostise nebuneşte de Matilda pentru că era foarte bogată şi descindea din Alfred cel Mare, cel puţin aşa susţinea ea. De fapt, Matilda avea atât de mulţi bani încât putea să fie descendenta oricui ar fi vrut ea.
Viaţa de familie a celor doi pare să fi fost destul de fericită. În anii din urmă, relaţia lor casnică ajunsese cât se poate aproape de ideal. Adică stăteau cât mai departe posibil unul de celălat.
Supuşii lui William i-au fost alături până la moarte. În clipa morţii regelui, toţi l-au părăsit, inclusiv cei trei fii ai săi care n-au participat la înmormântare grăbiţi fiind să pună stăpânire pe moştenirea tatălui lor.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one